Istoria secretă a religiilor şi societăţile secrete (4)

Cuceriti de crucePagini din istoria secretă a religiilor

Cuceriţi de cruce (1)

Biserica creştină este o farsă fundamentată pe o fantezie. Cine doreşte o confirmare despre cât de uşor pot fi controlate masele nu trebuie decât să privească miliardele de oameni care au adorat de-a lungul timpului un basm inventat acum 2000 de ani de nişte oameni în robe negre. De altfel, acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte celelalte religii: iudaismul, islamul, hinduismul, etc.

 

 

continuare din articolul precedent

Aceste religii au fost create de aceeaşi forţă, cu scopul de a produce un efect similar. Toate miturile zeilor mântuitori din antichitate au la bază aceeaşi schemă:

1) omul se naşte cu un păcat originar, aşa că nu valorează nimic chiar din clipa în care vine pe lume;

2) el nu poate fi mântuit decât în cazul în care crede într-un „Mântuitor”, adică dacă face ceea ce îi spun preoţii să facă;

3) dacă nu face acest lucru, va fi condamnat pentru totdeauna la chinurile iadului.

Câtă vinovăţie şi câtă teroare a creat această schemă de-a lungul miilor de ani! Am auzit personal mame catolice plângându-şi copiii care au murit la naştere întrucât nu ştiau ce o să se întâmple cu ei. Unde vor ajunge, în rai sau în iad, căci au fost prea mici pentru a apuca să creadă în Iisus Christos?

Priveam deunăzi un canal catolic transmis la americani, când omului în sutană i s-a pus această întrebare. După ce s-a scărpinat în barbă, a răspuns că este o chestiune teologică profundă. Zău!? A adăugat că fie copilul va ajunge în Purgatoriu (câtă vreme?, ne-am putea întreba), fie va fi judecat pentru comportamentul părinţilor săi. Ce prostii înfiorătoare! Noroc că nu va fi judecat după comportamentul preoţilor! Dacă nu poţi fi mântuit decât în măsura în care crezi în Iisus, ce se întâmplă cu toate miliardele de oameni  care s-au născut în locul nepotrivit şi care nu au auzit deloc de el? Sunt ei condamnaţi din start la focurile iadului, pentru că nu au fost informaţi? Cam crud acest Dumnezeu creştin, nu vi se pare? Desigur însă că acest lucru nu este adevărat. Întreaga poveste este o schemă pusă la cale de iniţiaţii Frăţiei Babiloniene cu scopul de a controla mintea maselor.

 

Chiar când scriam acest capitol şi investigam sursa din care au provenit Evangheliile, m-am întins să iau o carte de pe raftul de sus al bibliotecii şi odată cu ea a căzut şi o cărticică mai mică. Nu-mi aminteam să o fi văzut vreodată, dar titlul ei mi-a atras imediat atenţia. Se numea Adevăraţii autori ai Noului Testament şi era scrisă de Abelard Reuchlin. Cartea a fost tipărită pentru prima dată în Statele Unite în anul 1979 şi vorbeşte despre un cerc interior de iniţiaţi, cel mai exclusivist club al istoriei, care ştiu adevărul despre Iisus, dar nu doresc ca şi ceilalţi să-l afle. Ce m-a izbit cel mai tare era faptul că autorul a ajuns la aceleaşi concluzii ca şi mine: că Evangheliile sunt o invenţie menită să creeze o nouă religie-închisoare.

Cartea nu analizează tot simbolismul pe care l-am prezentat eu în capitolul anterior, dar precizează numele familiei şi ale celorlalte persoane care au scris Noul Testament, precum şi „codurile” pe care le-au folosit pentru a-şi „semna” drepturile de autor. Interesant mi s-a părut faptul că unul din aceste coduri este chiar numărul 40, la care am făcut referire şi eu. Numărul 40 este reprezentat de litera M, de la Maria. Această literă continuă să fie extrem de semnificativă pentru Frăţie chiar şi în zilele noastre şi poate fi văzută pe toate lanţurile de restaurante MacDonalds din lume. Vom vedea ceva mai târziu cum folosesc companiile transnaţionale simbolismul Frăţiei în logo-urile şi numele lor. M face referire la Maria sau Madonna, adică la Semiramida. Abundenţa dovezilor aduse în cartea lui Reuchlin, extrem de complexă şi bazată pe coduri matematice ezoterice, este copleşitoare. De aceea, vă recomand insistent să vă procuraţi un exemplar, dacă doriţi să aflaţi toate detaliile descrise în ea. Autorul prezintă încă din primul paragraf descoperirile sale: „Noul Testament, biserica şi creştinismul au fost în totalitate creaţiile clanului lui Calpurnius Piso [pronunţat Peso], o familie de aristocraţi romani. Atât Noul Testament cât şi toate personajele din el – Iisus, toţi Iosifii, toate Mariile, toţi discipolii, apostolii, Pavel, Ioan Botezătorul, etc. – sunt simple ficţiuni. Clanul Piso a inventat întreaga poveste şi personajele ei, după care le-a plasat într-un anumit context istoric, populând legenda cu anumite personaje periferice reale, precum Irod, Gamamiel, guvernatorii romani, etc. Cât despre Iisus şi celelalte personaje centrale, acestea reprezintă simple invenţii”.

Clanul Piso a fost o familie genealogică care a numărat în rândurile ei oameni de stat, consuli, poeţi şi istorici. Cu siguranţă, asemenea oameni nu puteau să nu fie afiliaţi la una din societăţile secrete din Imperiul Roman, cu atât mai mult cu cât acest imperiu a reprezentat o veritabilă trambulină pentru liniile genealogice reptilo-umane. Aşa se explică, de pildă, de ce American Express, această organizaţie creată de Frăţie, are drept logo un soldat roman. Familia Piso pretindea că se trage din Calpus, fiul lui Numa Pompilius, succesorul lui Romulus şi fondatorul Romei. Ce mai, erau oameni de vază. Se crede că aceste linii genealogice romane foarte vechi au provenit din Troia. Practic, avem de-a face cu o familie al cărei arbore genealogic poate fi trasat până în Munţii Caucaz şi în Orientul Apropiat. După distrugerea Troiei în jurul anului 1200 î.Ch., legenda spune că Enea, un erou cu sânge „regal” (adică reptilian) i-a adunat pe soldaţii care au mai rămas din armata sa şi s-a stabilit în Italia. Aici, s-a însurat cu fiica regelui latinilor şi din această fuziune a rezultat mai târziu Imperiul Roman. Potrivit multor tradiţii, nepotul lui Enea, un bărbat pe nume Brutus, a debarcat în Insulele Britanice în anul 1103 î.Ch., împreună cu o mână de troieni, inclusiv unii proveniţi din coloniile din Spania, şi a devenit regele britonilor. El este cel care a fondat oraşul numit Noua Troia, căruia romanii i-au spus mai târziu Londinium (Londra de astăzi). Lucius Calpurnius Piso, capul familiei de care vorbim, s-a însurat cu strănepoata lui Irod cel Mare. Potrivit cercetărilor lui Reuchlin, Piso, care folosea multe pseudonime, a fost cel care a creat textul „Ur Marcus”, prima versiune a Evangheliei după Marcu, în jurul anului 60 e.n. Unul din prietenii care l-au încurajat a fost faimosul scriitor roman Annaeus Seneca, dar se pare că amândoi au fost ucişi de împăratul Nero în anul 65. Cu aceasta, numele de Piso a dispărut din istoria romană şi nu a mai reapărut decât în anul 138 e.n., când nepotul lui Piso, Antoninus, a devenit împărat. Începând din acest moment, familia a rămas cunoscută sub numele de Antonini, nu de Piso. În cei 73 de ani care s-au scurs între moartea primului Piso şi venirea la putere a lui Antoninus s-au pus bazele creştinismului prin scrierea celor patru Evanghelii şi semnarea lor sub nişte pseudonime. După moartea tatălui său asasinat de Nero, fiul lui Piso, Anus, care a folosit mai multe nume, inclusiv cel de Cestius Gallus, a fost făcut guvernator al Siriei. El a preluat astfel comanda armatei din Iudeea. A fost implicat în revolta iudeilor din anul 66, pe care a fost trimis să o curme Vespasian. Împăratul Nero a fost asasinat în anul 68 de un agent al lui Piso (potrivit lui Reuchlin; această ipoteză pare verosimilă, dacă ţinem cont de faptul că Nero i-a ucis tatăl). În continuare, clanul Piso şi-a focalizat puterea şi influenţa asupra lui Vespasian, care a devenit împărat al Romei în anul 69. Un an mai târziu, romanii au distrus Ierusalimul, au furat comorile din templu, inclusiv pretinsa Arcă a Conventului, şi le-au dus la Roma, unde au intrat în custodia societăţii secrete. Această societate secretă nu era alta decât Frăţia Babiloniană.

Reuchlin afirmă că Anus Calpurnius Piso a scris în continuare celelalte trei Evanghelii, în următoarea ordine: Evanghelia după Matei (70-75 e.n.), o actualizare a Evangheliei după Marcu (75-80), şi, cu ajutorul scriitorului şi omului de stat roman Pliniu cel Tânăr, o actualizare a Evangheliei după Luca (85-90). A urmat mai târziu Evanghelia după Ioan, opera fiului lui Anus, Justus, scrisă în anul 105. După cum spune Reuchlin, „Iisus” a fost o construcţie complexă, iar poveştile despre viaţa lui au inclus elemente din legendele despre Iosif din Egipt şi despre alte personaje din Vechiul Testament, la care s-au adăugat elemente preluate din scrierile eseniene şi caracteristici ale diferiţilor zei păgâni. Concluzia sa corespunde cu precizie celei la care am ajuns eu. Diferiţii Iosifi din povestea lui Iisus sunt în totalitate creaţii ale lui Piso şi fac parte integrantă din cod. Literele din numele de Piso se traduc în ebraică prin Yud, Vov, Samech, Fey, care alcătuiesc împreună numele de Iosif. Un alt cod pe care l-a folosit Piso pentru a-şi insera numele în poveştile pe care le-a creat este numărul 60. Reuchlin atrage atenţie asupra numeroaselor similitudini dintre povestea lui Iisus şi cea a personajului numit Iosif în Vechiul Testament, pe care Piso l-a folosit drept model. Iosif a avut 12 fraţi; Iisus a avut 12 discipoli. Iosif a fost vândut pentru 20 de monede de argint, Iisus pentru 30 (inflaţia, de!). Fratele lui Iosif, Iuda, a sugerat ca acesta să fie vândut; Iisus a fost vândut de discipolul său, Iuda. Iosif se afla în Egipt când au fost ucişi primii născuţi ai tuturor familiilor; Iisus şi familia sa au fugit în Egipt pentru a evita uciderea pruncilor dispusă de Irod. Pentru principalii discipoli ai lui Iisus, Piso şi-a folosit drept modele propriii fii: Ioan (Julius), Iacov (Justus), Simon-Petru (Proculus) şi Andrei (Alexandru). Julius, Justus şi Proculus au continuat să scrie alte texte din Noul Testament, mai târziu. Piso a avut grijă ca Iisus să împlinească anumite profeţii din Vechiul Testament, în special cele ale lui Isaia. Reuchlin afirmă că familia Piso a făcut o serie de schimbări şi adăugiri inclusiv la textele din Vechiul Testament, scriind marea majoritate a celor 14 cărţi apocrife ale Vechiului Testament. Printre acestea se numără Cartea lui Ezdra, 1 Macabei, Cartea lui Iudit, a lui Tobit, a lui Bel şi a Dragonului (Balaurului). Membrii clanului Piso erau stoici, iar această grupare credea că oamenii sunt motivaţi (putând fi implicit controlaţi) de teamă şi speranţă (metodele predilecte ale Frăţiei Babiloniene). Ce altă cale mai bună am putea găsi pentru a descrie religiile născute din Vechiul şi Noul Testament?

O altă manifestare a lui Anus Piso a fost Flavius Josephus, scriitorul pe care l-am citat de două ori ceva mai devreme. Motivul pentru care nici Piso, nici Josephus, sau soţul nepoatei lui Piso, Pliniu cel Tânăr, nu îl menţionează pe Iisus în scrierile lor oficiale este că la vremea respectivă acesta nu ar fi fost credibil. Poveştile inventate de ei nu au fost acceptate ca „fapte reale” decât odată cu trecerea timpului. Istoria oficială a lui Josephus menţionează doar că acesta a fost un iudeu care descindea din linia genealogică regală hasmoneană, care a luptat împotriva romanilor. Deşi prietenii săi s-au sinucis când revolta a fost înăbuşită, el s-a predat şi a scăpat. Mai mult, ni se spune că a fost găzduit în Roma de către împăraţi timp de 30 de ani, timp în care s-a însurat cu strănepoata sa, intrând astfel în aristocraţia romană. Să fim serioşi! Josephus a fost totuna cu aristocratul roman Anus Calpurnius Piso, care, împreună cu fiii săi şi cu Pliniu cel Tânăr, au scris Evangheliile şi celelalte texte din Noul Testament.

Pliniu a scris mai multe epistole pe care le-a semnat sub numele de Sfântul Ignaţiu. Grupul din care făcea parte a devenit, sub diferite nume, grupul primilor „părinţi” ai bisericii. Cine a fost însă cel care a transformat această invenţie romană în teribila religie-închisoare în care s-a transformat ea mai târziu? Un împărat roman, coleg de Frăţie cu cei din clanul Piso, pe nume Constantin cel Mare. Care a fost instrumentul de care s-a folosit el? Biserica Romană cu sediul la Roma! În lucrarea sa epică, Anacalypsis, Geoffrey Higgins arată cum a fost creată Roma, ca un nou Babilon. Nu este de mirare că religia creştină abundă de simboluri babiloniene. Întreaga poveste a fost o înscenare cu scopul de a crea o nouă religie care să subjuge mintea umană, iar ierarhia modernă a bisericii ştie foarte bine acest lucru! Elita clerului creştin a ştiut dintotdeauna acest adevăr, căci a făcut parte de la bun început din societatea secretă care a creat mitul creştinismului. Alte minciuni ulterioare, de un cinism desăvârşit, precum cea referitoare la Giulgiul din Torino,  asociat cu societatea secretă a Cavalerilor Templului, nu au fost inventate decât pentru a perpetua această propagandă. Forţa care i-a inventat pe Iisus şi biserica creştină este aceeaşi forţă care conduce la ora actuală lumea. Spre exemplu, Colegiul Roman al Arhitecţilor a fost un antemergător al francmasoneriei moderne; de fapt, tot ce s-a schimbat a fost numele organizaţiei. Altminteri, romanii foloseau aceleaşi simboluri ale echerului, compasului, şi aşa mai departe. Unul din templele folosite de acest colegiu în Pompeii a fost acoperit cu lava emisă de erupţia Vezuviului în anul 71. Săpăturile care s-au făcut aici au scos la iveală o hexagramă în forma „stelei lui David”, un craniu şi o placă în alb şi negru a Artificierilor lui Dionisos. Toate aceste simboluri sunt folosite de francmasonii moderni. Revolta iudeilor împotriva Romei a continuat până la înfrângerea totală a Zeloţilor din anul 74, la Masada, podişul care se înalţă deasupra Mării Moarte. Acesta a fost ultimul bastion al comunităţii eseniene, care îşi evacuase baza situată pe coastă. În timp ce Zeloţii iudei era capturaţi de romani, numeroşi membri ai societăţii secrete nazarineene au fugit în Iordania, Mesopotamia, Siria şi Turcia, fapt confirmat de Julius Africanul, care a trăit în Turcia în jurul anului 200. Se spune că Iosif din Arimathea, „unchiul” biblic al lui Iisus, ar fi călătorit în Franţa, pentru a răspândi cuvântul. Bibliotecarul Vaticanului, cardinalul Baronius, a afirmat că Iosif a sosit mai întâi la Marsilia, în anul 35, după care a ajuns în Insulele Britanice. Există de asemenea o legendă care spune că „Maria Magdalena” şi copiii lui „Iisus” ar fi fugit după „crucificare” în sudul Franţei. Această legendă stă la baza poveştii Sfântului Graal, care susţine că linia genealogică a lui Iisus a devenit mai târziu dinastia merovingiană din Franţa. Această teorie este o prostie, căci toţi aceşti oameni nu au existat de la bun început, ca să nu mai vorbim de faptul că sursa acestei legend este un bibliotecar al Vaticanului, deci al Bisericii Romane. De ce a fost ales însă districtul Provence din sudul Franţei? Ghiciţi unde aveau proprietăţi întinse cei din clanul Piso? În Galia, şi mai precis, în… Provence! Nu este de mirare că acest district este vestit pentru „vinul” său (linie  genealogică/cunoaştere). Câteva secole mai târziu s-a născut legenda Graalului, ţesută numai din mituri. Legenda este alcătuită din poveştile simbolice ale Regelui Arthur (un alt „soare”), care au fost ilustrate pe cărţile de Tarot şi în literatura şi muzica Europei secole la rând. Graalul nu era altceva decât cupa sau pocalul în care a fost colectat sângele lui Iisus în momentul crucificării. Acesta era de fapt un simbol al sângelui care curgea în ritualurile antice care sacrificau miei în timpul echinocţiului de primăvară, iar, pentru cei mai iniţiaţi, un simbol al liniilor genealogice ale „zeilor” reptilieni. În primele manuscrise ale legendei, Graalul este numit Sang Real, termen francez vechi care însemna sânge regal. Aşa cum vom demonstra mai departe, acest sânge regal nu era altul decât cel al liniilor genealogice reptilo-umane şi nu avea nimic de-a face cu Iisus.

Imaginea zeului solar cunoscută sub numele de Iisus a fost transformată mai târziu într-un fiu supranatural al lui Dumnezeu de cel care avea să devină cunoscut sub numele de Sfântul Pavel, al cărui nume real era Saul din Tarsus. În varianta oficială a poveştii, Sfântul Pavel s-a născut din părinţi iudei, dar a devenit cetăţean roman, deşi era un fariseu şi un aderent strict la religia ebraică. Ce alt iudeu care a devenit roman mai cunoaştem? Josephus, pseudonimul lui Piso, autorul Evangheliilor! Se spune că Sfântul Pavel ar fi încurajat persecuţia primilor creştini, dar s-a convertit în timp ce se afla în drum spre Damasc, căci „Iisus” i-ar fi apărut miraculos în faţă şi l-ar fi întrebat: „De ce mă persecuţi?” De fapt, există trei versiuni oficiale ale poveştii. Într-una dintre ele, Pavel a auzit vocea lui Iisus vorbindu-i (Fapte 9:7). În alta a văzut o lumină mare, dar nu a auzit nici o voce (Fapte22:9), iar în a treia a primit instrucţiuni de la Iisus despre misiunea lui viitoare (Fapte 26:13). Pavel a fost creaţia lui Pliniu cel Tânăr (al cărui nume de militar era Maximus) şi a lui Justus Piso. Cei doi au introdus în povestea lui Pavel numeroşi prieteni şi asociaţi ai lor, inclusiv personaje din istoria familiei. Spre exemplu, cel care l-a vindecat pe Pavel de orbire a fost un om pe nume „Ananias”, inspirat în mod evident de Annaeus Seneca, cel care a murit împreună cu tatăl Piso din ordinul lui Nero. În Scrisoarea către Romani găsim această frază: „Salută-l pe Herodion, amicul meu”, indiciu care dezvăluie legăturile familiei Piso cu Irod cel Mare. Pavel nu a răspândit mesajul lui Iisus în Cipru, Creta, Macedonia, Asia, Grecia şi Roma. Cei care au făcut-o au fost Pliniu şi Piso. Între anii 100 şi 105, Justus, tatăl acestuia şi Pliniu, împreună cu familia, prietenii şi sclavii lor, s-au dus în Asia Mică (pe teritoriul actualei Turcii), vizitând, printre altele, oraşele greceşti şi Alexandria, pentru a-i „încuraja” pe săraci şi pe sclavi să adere la noua lor credinţă. Primele biserici au fost create în Bithnya şi Pontus de Pliniu. Acesta a vizitat de mai multe ori aceste locuri, începând din anul 85, aceasta fiind chiar originea prenumelui lui Pontius Pilat. Acesta este numit doar Pilat în Evangheliile după Matei şi după Marcu, primele Evanghelii scrise de Piso, dar în Evanghelia după Luca, cea pe care Piso a scris-o împreună cu Pliniu, Pilat capătă brusc şi un prenume: Pontius. Evanghelia după Luca a fost scrisă chiar în anii în care Pliniu a început să viziteze Pontius. Scrisorile lui Pliniu, semnate chiar cu numele său, afirmă că Justus Piso s-a aflat în Bhitnya între anii 96-98, folosind numele de Tullius Justus, şi că familia Piso avea de asemenea o locuinţă în Ephesus, locul în care se afla templul zeiţei Diana, o altă versiune a lui Isis, Semiramida, Barati, etc. În timp ce călătoreau prin diferite locuri, membrii familiei Piso pretindeau că sunt apostoli şi episcopi, succesori ai personajelor inventate chiar de ei, Petru şi Pavel. Astfel, ei au pretins că sunt Ignatius (Pliniu), Justinus (Justus), Clement din Roma (Julius), Policarp (Proculus) şi Papias (Julianus, fiul lui Justus). La vremea respectivă, o membră a familiei Piso, Pompeia Plotina (pe numele său real Claudia Phoebe) era soţia împăratului roman Traian, aşa că ceilalţi membri ai clanului au beneficiat de un sprijin enorm de la cel mai înalt nivel al puterii. În textele biblice: Scrisoare către Romani, Timotei şi Clement, Pompeia apare sub numele de „sora noastră Phoebe”, „Claudia” şi „Claudina”. Clanul Piso împreună cu Pliniu au introdus în textele lor toate simbolurile religiei soarelui şi ale miturilor Frăţiei Babiloniene. De pildă, locul de baştină al lui Pavel este oraşul Tarsus din Asia Mică (actualmente Turcia), capitala cilicienilor. Întâmplarea face ca acest oraş să fi fost unul din principalele centre ale religiei solare a lui Mithra, care a ajuns la Roma prin intermediul cilicienilor, de unde s-a răspândit apoi în întregul imperiu. De asemenea, Asia Mică a fost prima regiune în care s-a răspândit cultul lui Dionisos. Ambele personaje erau zei solari născuţi pe data de 25 decembrie, care au murit pentru iertarea păcatelor noastre. Tot ce cred la ora actuală creştinii despre Iisus credeau în acele timpuri romanii despre Mithra. Ziua sacră a adepţilor lui Mithra era duminica, tocmai pentru că acesta era un zeu solar. Ei au numit această zi Ziua Domnului. Dionisos s-a născut dintr-o fecioară şi a fost cunoscut sub nume precum: Viţa de vie, Domnul Nostru, Mântuitorul, Judecătorul celor morţi, Eliberatorul, Cel Înviat şi singurul Fiu al lui Dumnezeu. Deasupra capului lui Dionisos erau scrise cuvintele: „Eu sunt Viaţa, Moartea şi Învierea. Eu sunt cel ce poartă coroana înaripată (Soarele)”. Scriitorul H.G. Wells arată că multe din cuvintele atribuite de Pavel lui Iisus erau exact cele folosite de adepţii lui Mithra. Liturghia lui Mithra este identică cu Liturghia lui Iisus. Când Pavel spune: „Ei au băut din piatra spirituală, iar acea piatră era Christos” (1 Corinteni 10:4), el foloseşte exact cuvintele din scripturile lui Mithra. Doar numele au fost schimbate. În Evanghelii, Petru devine „piatra” creştină pe care urma să fie construită noua biserică. Se spune despre Colina Vaticanului că era sacră pentru Petru, dar acelaşi loc era considerat sacru cu mult timp înainte pentru Mithra. Într-adevăr, aici s-au descoperit numeroase vestigii din perioada cultului lui Mithra! Practic, clanul Piso l-a transformat pe Mithra într-un cult creştin de tip Mith-ra (n.n. mitologic). Toţi papii au emis pretenţia că domnesc în calitate de urmaşi ai lui Petru, primul papă. Această pretenţie derivă dintr-o afirmaţie biblică a lui Iisus, în care acesta a spus: „Tu eşti Petru, şi pe tine îmi voi clădi Eu biserica Mea”. Numai patru versete mai târziu urmează demolarea lui Petru: „Dar El s-a întors şi i-a spus lui Petru: ‚Înapoia mea, Satan! Tu eşti o piatră de poticnire pentru Mine, căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor!’” „Piatra” este un simbol clasic al şcolilor misterelor, la fel ca şi „piatra unghiulară” asociată cu Iisus, folosită inclusiv în simbolismul francmason din zilele noastre. Petru este considerat păstrătorul cheilor raiului, dar şi acesta este tot un simbol al şcolilor misterelor care corespunde lui Ianus cel cu două feţe, păstrătorul cheilor Templului Înţelepciunii, sau lui Mithra, care păstra de asemenea cheile raiului. Pe de altă parte, Ianus nu era altul decât Eannus, unul din titlurile acordate lui Nimrod în Babilon. Cheile de aur şi de argint ale succesorului lui Petru, papa, sunt alte simboluri folosite de doctrina secretă. Papii şi cei care îi controlează pe papi ştiu foarte bine ce înseamnă aceste lucruri. Aurul şi argintul sunt metalele preţioase care simbolizează soarele şi luna. Despre Petru şi Pavel se afirmă că au fost ucişi la Roma în timpul prigoanei pe care a dezlănţuit-o împotriva creştinilor împăratul Nero, dar nu există nici o dovadă care să ateste acest lucru. Există în schimb alte două persoane care au fost ucise de Nero, şi anume Lucius Calpurnius Piso, capul familiei, şi prietenul acestuia, Annaeus Seneca! Pe măsură ce au trecut anii, religia soarelui şi simbolismul ezoteric al şcolilor misterelor s-au transformat într-o religie bazată pe traducerea literală a unor texte simbolice.

 

Creştinismul s-a clădit pe această neînţelegere şi pe această farsă. Se încearcă astăzi să ne facă să credem că biserica creştină s-a născut ca o singură entitate, dar nici acest lucru nu este adevărat. De-a lungul vremii au existat numeroase facţiuni care s-au grupat în jurul unor puncte de vedere diferite, care s-au luptat între ele pentru a cuceri supremaţia ca unice deţinătoare ale „adevărului”. Cel mai puternic conflict a fost cel declanşat între cei care credeau în varianta lui Pavel, care îl privea pe Iisus ca Fiul supranatural al lui Dumnezeu, şi Arieni, care credeau că el a fost un om, nu una cu Dumnezeu. Arienii au primit acest nume de la Anus, un om al bisericii din Alexandria, în Egipt, care s-a întrebat cum putea fi Iisus una cu Dumnezeu, în condiţiile în care Iehova afirmase clar că el este singurul Dumnezeu. Cum putea fi divizat în acest caz Dumnezeu în trei părţi, respectiv Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? Conceptul „trinităţii” este un simbol păgân, parte integrantă din viziunea babiloniană şi egipteană asupra lumii. Dacă am trăi într-o lume a adulţilor maturi, ar trebui să le permitem tuturor oamenilor libertatea de a crede orice doresc, atât timp cât nu îşi impun credinţele şi celor din jur. Simplul fapt că noi credem că părerile altora nu sunt adevărate sau sunt nişte prostii nu ar trebui să aibă nici o importanţă. Problema mea cu creştinismul şi cu religia în general nu este legată de credinţele oamenilor în acestea – este dreptul lor să creadă în orice doresc –, ci de felul în care le-au fost impuse ele prin cultivarea sentimentelor de vinovăţie, teamă, violenţă şi reprimarea gândirii alternative.

Din păcate, acordarea dreptului de a crede în altceva decât crezi tu a devenit în acele timpuri o ofensă criminală, aşa că paulinii şi arienii şi-au propus să se distrugă reciproc. Acesta este momentul în care intră pe scenă împăratul Constantin cel Mare, adevăratul părinte al creştinismului, alături de clanul Piso şi de Pliniu.

Constantin a devenit împărat al Romei în anul 312. El şi-a câştigat reputaţia de a fi un soldat curajos şi nemilos, servind în armata imperială din Insulele Britanice cu mult timp înainte să fie ales ca Cezar al lumii occidentale. După ce a devenit împărat, a început să-şi ucidă duşmanii, inclusiv pe copiii acestora. Legenda creştină afirmă că într-una din bătăliile pentru cucerirea puterii imperiale, dusă pe podul Milvian de lângă Roma, Constantin ar fi avut o viziune a lui Iisus, care i-ar fi spus să îşi pună o cruce pe steag, dacă doreşte să obţină victoria împotriva duşmanilor săi. Povestea pare rezonabilă, dar nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că este o glumă proastă. Se spune despre Constantin că s-ar fi convertit la creştinism în urma unor viziuni. Există totuşi o mică problemă: el nu a devenit niciodată un creştin adevărat, decât poate pe patul de moarte, ca să se asigure că ajunge în rai! L-a adorat tot timpul pe zeul grec Apolo (Soarele), s-a închinat lui Sol Invictus (Soarele Invincibil) şi a rămas până la moarte Pontifex Maximus (Pontiful Suprem) al Bisericii Păgâne! În consecinţă, Iisus a primit dreptul de a-şi celebra ziua de naştere pe data de 25 decembrie, dată care nu a mai fost schimbată până astăzi. Tot Constantin este responsabil şi de construirea mormântului sfânt de la Ierusalim. Mama sa, Elena, a vizitat oraşul Ierusalim pentru a depista locurile şi relicvele sfinte ale legendei creştine. Ea a pretins că a descoperit locurile exacte în care s-a născut Iisus, în care a fost crucificat, în care a fost înmormântat şi în care s-a ridicat la cer. Toate acestea pot fi vizitate şi astăzi în orice tur al Ierusalimului. În anul 326, Constantin a construit o bazilică în punctul pe care maică-sa l-a identificat ca fiind locul crucificării. Acesta este spaţiul pe care se află astăzi marea Biserică a Sfântului Mormânt, care atrage milioane de creştini care doresc să vadă locul în care „a fost crucificat Iisus”. Elena a pretins de asemenea că ar fi descoperit cele trei cruci din lemn, la trei secole după ce s-au petrecut faptele! Cu siguranţă, trebuie să fi fost o femeie foarte descurcăreaţă…

Adevărul este cu totul altul. Constantin era membru în aceeaşi Frăţie Babiloniană sub acoperirea căreia au operat cei din clanul Piso şi Pliniu. Potrivit anumitor cercetători, bazilica construită de Constantin în Ierusalim face parte din schema geometrică sacră a oraşului. Colegiul Roman al Arhitecţilor avea legături cu Ordinul Maeştrilor Comacini, care s-a extins rapid sub domnia lui Constantin şi sub cea a lui Teodosie, în care creştinismul a devenit religia dominantă în imperiul roman. Ambele organizaţii erau ramuri importante ale Frăţiei. Ordinul Comacinilor îşi avea sediul pe insula Comacini de pe lacul Como, în nordul Italiei. Situat astăzi în apropiere de centrele elveţiene în care se spală masiv banii proveniţi din traficul de droguri, precum Lugano, lacul Como a reprezentat întotdeauna un centru important al Frăţiei Babiloniene. De pildă, doi membri moderni importanţi ai Frăţiei, Prinţul Philip al Marii Britanii şi mentorul acestuia, Lord Mountbatten, au participat la o întâlnire a Grupului Bilderberg (una din organizaţiile secrete cele mai importante ale Frăţiei) care s-a ţinut pe lacul Como, în anul 1965. Ordinul Comacinilor s-a împărţit în două loji conduse de Mari Maeştri. Membrii săi purtau şorţuri şi mănuşi albe şi comunicau prin semne şi strângeri de mână secrete. Toate acestea se întâmplau cu mai bine de o mie de ani înainte de crearea oficială a francmasoneriei! Regele Lombardiei le-a acordat protecţia sa şi au fost făcuţi maeştri ai tuturor zidarilor şi arhitecţilor din Italia. Acest ordin secret, succesor al arhitecţilor Frăţiei din antichitate, Artificierii Dionisieni, este cel care a asigurat puntea de legătură între cei care au construit templele păgâne ale antichităţii şi fraţii lor care aveau să construiască marile catedrale creştine din Europa. Practic, aceeaşi Frăţie le-a construit pe toate! Templele antice erau altare închinate zeităţilor păgâne, la fel ca şi catedralele creştine de mai târziu. Singura diferenţă era aceea că în cazul celor din urmă, publicul naiv credea că au fost ridicate întru slava lui „Iisus”. Faimosul erou creştin Sfântul Bernard l-a definit pe Dumnezeu ca fiind „lungime, lăţime, înălţime şi adâncime” tocmai pentru că ştia efectul geometriei şi al numerelor asupra câmpurilor energetice. La vremea lui, Pitagora afirmase de asemenea că „Numerele sunt totul”. Puterea formei, a numerelor, a geometriei şi a proporţiilor sunt câteva din „marile mistere” care au fost ascunse de ochii maselor largi. În mod evident, Constantin şi Frăţia care îi controla pe împăraţi au sesizat avantajele politice ale sprijinirii mişcării creştine. Cât despre mase, acestea nu au avut nici o problemă în a îmbrăţişa noua religie, căci aceasta se potrivea cu cea a altor zei solari pe care îi cunoşteau, inclusiv Mithra. Creştinismul a strâns mulţi adepţi ai lui Mithra, căci pentru aceştia noua credinţă nu diferea cu nimic de fostul sistem de convingeri, cu excepţia numelui. Constantin a dispus încetarea persecuţiilor împotriva creştinilor în Imperiul Roman prin celebrul său Edict din Milan, dar nici măcar acesta nu a făcut o referire directă la creştinism, ci la toate religiile care credeau într-un Dumnezeu unic. Oricum, persecuţia de dinainte avea să fie urmată în cel mai scurt timp de altele, căci Biserica Catolică avea să-i persecute, să-i ardă şi să-i tortureze pe toţi cei care nu credeau în credinţa creştină, sau cel puţin în versiunea sa asupra acesteia. Zeci de milioane de oameni au murit în numele aşa-zisului „Prinţ al Păcii”. Constantin însuşi şi-a ucis soţia şi fiul cel mare înainte de a pleca în călătorie spre palatul său din Niceea (la ora actuală Iznik, în Turcia), în anul 325, pentru a decide acolo ce anume trebuie să creadă creştinii (decizii care au rămas valabile până astăzi). El dorea să pună capăt conflictului dintre paulini şi arieni, şi să instaureze un singur crez creştin. De aceea, a convocat 318 episcopi (un alt număr mistic) într-un conciliu la Niceea şi le-a spus ce anume au voie să creadă şi ce nu. Între diferitele facţiuni au izbucnit certuri amare, căci se punea o chestiune arzătoare pentru viitorul lumii: era Iisus parte integrantă a Sfintei Treimi, alcătuită din Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh? La naiba! Au fost scoase tot felul de documente şi s-au dat tot felul de lovituri sub centură.

Dacă sunteţi cumva creştini, trebuie să ştiţi că aşa s-a decis soarta religiei dumneavoastră. Arienii au pierdut bătălia din acea zi, şi din acest talmeş-balmeş tutelat de puterea imperială romană s-a născut credinţa creştină actuală sau crezul niceean.

Iată în ce consta acest crez. Sper că vă concentraţi, căci vă voi pune întrebări mai târziu:

„Noi credem într-un Dumnezeu unic, Tatăl atotputernic, creatorul tuturor lucrurilor, vizibile şi invizibile deopotrivă; şi într-un Domn unic, fiul lui Dumnezeu, conceput de Tatăl, adică având aceeaşi substanţă ca şi Tatăl, Dumnezeu din Dumnezeu şi Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, nu creat, ci având aceeaşi substanţă ca şi Tatăl, Cel prin care s-au făcut toate lucrurile, atât cele din ceruri cât şi cele de pe pământ; Cel care, pentru mântuirea noastră, a oamenilor, a coborât şi s-a întrupat pe pământ, s-a făcut om, a suferit şi s-a ridicat din morţi a treia zi, s-a ridicat la ceruri şi va veni cândva din nou pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi; şi mai credem în Duhul Sfânt”.

Ce poate fi mai simplu? Conciliul a stabilit că Iisus este din aceeaşi substanţă ca şi Tatăl deoarece în Babilonul antic se spunea că Nimrod şi fiul său, Tammuz, sunt una şi aceeaşi persoană. Cât despre mama sa, regina Semiramida, aceasta este gratulată cu titlul de Duh Sfânt. Aşa se face că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt de fapt Nimrod-Tammuz şi Semiramida. Creştinismul nu este altceva decât religia Babilonului, şi aşa a fost de la bun început. La ora actuală, Roma şi Talia reprezintă unul din nucleele Frăţiei, aşa cum explic detaliat în cartea mea anterioară, Şi adevărul vă va face liberi. Vaticanul însuşi este în întregime controlat de Frăţie, fiind una din bazele cele mai importante ale acesteia. La fel ca şi iudaismul şi islamul, creştinismul a fost conceput pentru a transpune în practică o altă parte vitală a Agendei reptiliene: suprimarea energiei feminine, cea care permite conexiunea intuitivă cu nivelele superioare ale conştiinţei multidimensionale a universului (şi implicit a fiinţei umane). Prin suprimarea vocii intuiţiei, ei au reuşit blocarea accesului la conştiinţa superioară şi reducerea oamenilor la nişte fiinţe dominate de conştiinţa lor inferioară. Oamenii sunt izolaţi astfel de expresia supremă a iubirii, înţelepciunii şi cunoaşterii, depinzând întru totul de „informaţiile” manipulate care le bombardează ochii şi urechile.

 

Sursa: Secretul Suprem

Advertisements

3 thoughts on “Istoria secretă a religiilor şi societăţile secrete (4)

  1. unde SFINTUL DUH AR FI SEMIRAMIDA dar EA lipseste cu desavirsire… in orice EXPRESIE PRIIN CUVINT… CACI CUVINTUL ESTE DUMNEZEU CI NU DUMNEZEEA…

    IO AURA MA DECLAR SFINT DUH SI KUNTAURA SEMIRAMIDA VIETII SI A SUBTILULUI EXTRATERESTRIALULUI CE VA SA VIE…

    HAI SA NE JUCAM… CACI ASTA AU FACUT CU NOI DE CEL PUTIN 2000 DE ANI…

    SI O SA VA MAI SPUN CEVA: GREU A TREBUIT SA FIE SI MARE DEZASTRU CA SA FIE DECISA INCHEIEREA UNEI ERE SI SA INCEAPA TIMPUL DE LA ANUL 0;

    va dati dv seama dragi prieteni ce sinteti interesati de subiect???

    cit de mare trebuie sa fie dezastrul ca sa fie decisa o oprire a TIMPULUI SI REINCEPERE A UNEI NOI ERE… o noua era CU CREDINTA…o noua ordine mondiala, caci de atunci timpul se masoara pe toata planeta(in afara poate de mayasi si de evrei, infine cei ce si zic evrei)si o noua viziune a vietii pentru umanitate…

    SI DUPA 2000 DE ANI CONSTATAM CA NIMIC NU A FOST SCHIMBAT… DACA NU SITUATIA A DEVENIT CEVA MAI DEGRADATA DECIT AR FI FOST ATUNCI LA ANUL 0 INTRE ERE…era DINAINTE SI era DE DUPA…

    Like

  2. Excep?ional? ini?iativa site-ului dvs.! Felicit?ri! Ca promotor al unui spa?iu web de divulgare liber? ?tiin?ific?, cultural?, medical?, politic? ?i informa?ional? precum http://www.TurismoAssociati.it/dBlog , g?sesc aceste adev?ruri din seria de articole din cartea lui David Icke m?gulitor de asem?n?toare cu propria mea cercetare istorico-religioas?. Vreau s? v? întreb dac? ave?i versiunea electronic? a c?r?ii s? mi-o oferi?i sau ati publicat transcriind din edi?ia tip?rit?? Va mul?umesc anticipat pentru un eventual r?spuns.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s