Există o voce care nu folosește cuvinte. Ascultă!

Aţi remarcat cât de uşor pot deveni două persoane care se iubeau, duşmani cu vederi ireconciliabile? Aţi trecut prin aşa ceva? Aţi băgat de seamă cum, din intimitatea în care îşi mărturiseau cele mai febrile secrete pe un ton şoptit, ajung să nu îşi mai vorbească deloc şi ba chiar să evite să se mai vadă vreodată în viaţa lor?

Nu găsiţi halucinant fenomenul prin care îndrăgostiţii de odinioară devin doi străini, mai înstrăinaţi unul de altul decât un chinez şi un boşiman? Nu e frapant cum intensitatea emoţională de odinioară, care le vâra un quintal de fluturi în stomac, împiedicându-i să se exprime coerent, îşi schimbă ulterior sensul, umplându-le capilarele cu ură şi indiferenţă?

Un prieten foarte bun mi-a expus o teorie interesantă. El considera că, într-o relaţie, fiecare partener vine cu propriul bagaj emoţional, unde se găsesc, adunate de-a valma, slăbiciuni, prejudecăţi, frici, angoase, idiosincrasii şi obsesii (generate de educaţie, mediul familial şi societate) şi că, înăuntrul acestui melanj complicat de trăsături şi fobii mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult sau mai puţin ascunse, îşi sculptează fizionomia Eul exterior, cel pe care fiecare din cei doi îl cunoaşte la început.
Eul exterior, cu care defilezi în societate, e versiunea demo a oricărei fiinţe umane. E pliantul cu care toţi încercăm, glisând între formule complicate de atracţie, să-l ademenim pe celălalt să se îmbarce cu noi în croaziera vieţii sale.

Desigur că acel Eu aranjat şi apretat eşti tu, numai că e un Eu mult cosmetizat. În mod ciudat, deşi se doreşte a fi cea mai bună versiune personală (cam cum ne prezentăm în pozele de profil de pe facebook), este, totodată, şi cea mai superficială şi neautentică variantă a noastră, pentru că fiecare pozează, prin acel Eu, în persoana cu care tânjeşte în secret să se identifice. În relaţiile cu ceilalţi, în special cu sexul opus, acest Eu se manifestă fanfaron, cinic, arogant, superior, inabordabil, zeflemitor, apelează la un şir inepuizabil de trucuri menite a sublinia preţiozitatea şi inexpugnabilitatea lui, dar toate acestea nu sunt altceva decât scuturi de protecţie împotriva lumii exterioare.

Într-o relaţie, paravanele nu mai sunt necesare. Teoretic. Dificultatea este că, dacă renunţi la ele, rămâne la vedere scheletul din dulap, pachetul complet de spaime, îndoieli, frământări şi obsesii care, până atunci, fusese ascuns. În luna de miere a relaţiei, nimeni nu le sesizează prezenţa, dar luna de miere, câteodată, ţine doar cât prima noapte de dragoste.

Prietenul meu era convins că fiecare relaţie conţine o componentă de vindecare şi că o relaţie se consolidează şi are şanse reale de supravieţuire numai dacă această etapă e una de succes. În cazul de faţă, succesul e validat în clipa în care fiecare partener restituia fiinţei celuilalt adevărata însemnătate. Practic, când fiecare dintre cei implicaţi, în loc a-şi centra atenţia pe elementele negative prezente în fiecare din noi şi a le cerceta critic, cu ochiul unuia care ar dori să le vadă dispărând cât mai repede, ar căuta mai degrabă să încerce a le înţelege şi, prin aceasta, apelând la o rezervă considerabilă de răbdare, să facă eforturi susţinute de a intra, cu pagube minime, în lumea fricilor celui care, la rându-i, a intrat în lumea sa.

De aceea, opina el, un factor de bază este comunicarea. Comunicarea, însă, cu toată bunăvoinţa părţilor, nu e lucru uşor şi, de multe ori, e prost înţeleasă. Ea nu înseamnă să-i trânteşti celuilalt, verde în faţă, cum eşti tu, cum vezi lucrurile funcţionând într-o relaţie şi cum altfel nu se poate, căci aşa ai fost educat(ă), tertium non datur. Comunicarea face apel la tact şi cultivă o sensibilitate sporită faţă de nevoile celuilalt, fără ca vreunul să-şi limiteze considerabil propria sferă de preocupări. Compromisul e tocmai rezultanta ce urmează acestei constrângeri benevol asumate în beneficiul comun al amândurora.

 

 

O relaţie, zicea, nu înseamnă ca unul să se sacrifice pentru fericirea celuilalt, ea se bazează în special pe dorinţa de cunoaştere a celuilalt şi, implicit, de ajutorare a lui. Transformând partenerul în propria oglindă în care să te reflecţi, ajungi să afli lucruri inedite inclusiv despre tine şi, cu cât te reflecţi mai adânc, cu atât vei înţelege mai mult şi, prin urmare, vei iubi mai profund.

Dar, cel mai important, mi-a spus, comunicarea între parteneri nu se rezumă doar la a vorbi, ea presupune, îndeosebi, abilitatea de a auzi ceea ce nu poate fi transmis prin cuvinte. Înseamnă să auzi plânsetul când chipul e impasibil, să distingi sunetul durerii când buzele zâmbesc, să recunoşti strigătul de ajutor când ţi se repetă că totul e în ordine şi să răspunzi chemării când în jurul tău e linişte.

Când această voce e captată în centrii nervoşi şi absorbită febril de conştiinţa încordată la maxim, mobilizată ca să prevină dezastrul, paravanele ce scuteau de spectacolul izbitor al fiinţei nude a celuilalt  – acel conglomerat inextricabil de spaime, tăceri, eşecuri şi abandonuri – le poţi da tu însuţi la o parte, iar când primeşti şocul realităţii, cu avantajele şi dezavantajele lui, ştii bine ce ai de făcut: îţi iei de mână partenerul şi-i zici: să trecem la treabă, că nici eu nu-s mai breaz!

Acesta este sensul vindecării celuilalt prin tine (şi reciproc), de aici izvorăşte sentimentul statorniciei, din luciditatea încordată a sinelui de a admite imperfecţiunea fiinţei umane şi disponibilitatea de a transforma fobiile trecutului, care brăzdează caracterul, gândirea şi comportamentul partenerului, într-o experienţă imună la durere, atâta timp cât te ştie alături.

În felul acesta, tu vei fi mai puţin în fiecare zi, dar  amândoi veţi fi, cu fiecare zi, mai mult decât aţi fost înainte.

Ce trebuie neapărat înţeles, mi-a spus prietenul, e că viaţa în cuplu se bazează nu pe sacrificiu, ci pe eforturi reciproce, iar renunţarea, într-un moment de deziluzie, poate compromite nu doar toate eforturile de până atunci, dar, cine o face, trebuie să ia în calcul că poate va fi pentru totdeauna şi nu va exista cale de întoarcere.

Asta nu e neapărat un lucru rău. Nu toate relaţiile sunt funcţionale, mulţi parteneri nu sunt dispuşi să îşi asume partea de vină ce le revine (eşecul nici unei relaţii nu e niciodată responsabilitatea unuia singur) şi nu toţi au capacitatea de a se extrage din ei înşişi şi a se proiecta în sufletul celuilalt. Sunt parteneri care au înţelegere doar pentru slăbiciunile şi fobiile personale şi le minimalizează sau ignoră pe ale celuilalt, iar inaugurarea perioadei de tranziţie în viaţa de cuplu, adică a componentei de vindecare, nu se realizează într-o singură direcţie şi cu eforturi preponderent unilaterale.

Totuşi, să ceri cel mai mult de la tine nu e deloc rău şi să nu te preocupe reciprocitatea, adică ceea ce dai să fie egal cu ceea ce primeşti, ar trebui să fie o chestiune de principiu. Prin urmare, fii sincer(ă), ai curajul să îţi recunoşti limitele şi imperfecţiunile, ajută şi lasă-te ajutat(ă) ! Nu în ultimul rând, ascultă, încearcă să înţelegi şi nu judeca! Nu formula sentinţe, gândeşte înainte să deschizi gura şi, când ţi se oferă o explicaţie, nu te burzului ca un popă de ţară ce aplică preceptele religioase fără să caute a pricepe circumstanţele ce au contribuit la încălcarea lor!

Dacă, cu toate astea, vocea fără cuvinte pe care încerci să o asculţi cântă pe alte frecvenţe decât cele pe care le prinzi, e timpul să pricepi, în fine, că vocea din creierul tău e singura ce merită ascultată şi că ar fi cazul să o iei din loc, aşa cum îţi recomandă.

P.S.

Realităţile explorate prin intermediul teoriilor sunt întotdeauna victorioase pe hârtie, reţetele din cărţi sunt fără cusur şi oamenii, cu cât sunt mai naivi, cu atât sunt mai dispuşi să le înfulece fără a le digera conţinutul, sperând în minuni peste noapte.

Aşa că ceea ce am scris aici trebuie citit cu reţinere, ca o simplă lectură şi nimic mai mult.

Sursa articolului original: http://www.catchy.ro/exista-o-voce-care-nu-foloseste-cuvinte/77113